Momentul zero

Ma adresez tuturor cititorilor mei, adica prietenilor ei fiind cel mai probabil si singurii mei cititori, care au timp sa citeasca tot ce fulgera prin capul meu.

Intentionez sa scriu despre Anglia in limitele timpului meu liber, care se anunta a fi oricum foarte limitat. Cand am ajuns in Germania acum 2 ani nu am simtit nevoia sa scriu despre ce vad pentru ca totul se desfasura lin si calm. Oamenii erau relaxati, traiau in lumea lor; nimeni nu-ti zambea, fiecare era in treaba lui si pentru el. Traiam intr-o lume de robotei alcatuiti din carne, oase, sange si in cele mai multe din cazuri si din creier. Dar aici povestea este cu totul alta. In fiecare zi ai parte de surprize, in fiecare zi observi ciudatenii. Si da, cultura este diferita in fiecare tara, dar aici totul este un amestec si chiar daca incerci sa-i intelegi compozitia, probabil ca iti va lua foarte mult timp.

Astfel, daca tot nu-i inteleg pe englezi atunci macar sa ma amuz putin pe seama lor (putin mai mult as spune).

Incepem cu momentul 0, plecarea mea spre Anglia. Ma trezesc in aeroport, inconjurata de cei mai buni prieteni ai mei (Ines, Teddy, Mry-lipsa din motive independente de vointa ei, Catalin si Alin si binenteles Tzuki si mama) si inca inconstienta ca odata ce trec granita tarii, cu adevarat incepe un alt capitol pentru mine. Unul nou si sper eu ca si bun. Sa revenim. La aeroport, cum era normal si de asteptat, soramea si Ines siroaie siroaie de lacrimi, rimel pe haine, pumni de servetele in genti... eu imuna. Deja calita de despartiri, drumuri peste hotare si alte asemenea pup pe toata lumea si ma pregatesc de control. Insa dupa ce trec poarta, in toata aglomeratia aia vad un pumn de oameni, toti uniti, unul langa celalalt, toti atintiti cu privirile spre mine si nemiscati. Atunci realizez ce familie mare las in urma si ma bufneste plansul. Ma uitam la ei toti, cum stateau sa ma piarda cu privirea, toti adunati acolo pentru mine... Asta a fost ultimul moment de liniste sufleteasca pentru ca ce a urmat... haooosss!

Pentru a va pregati vreau sa va povestesc cate cvea despre valizele mele special procurate pentru Anglia. Ma duc cu tata la cumparaturi, fixata pe o valiza care mie imi placea si care binenteles era incapatoare si rezistenta. Dar tata nu si nu, ca a gasit binenteles el una mai mare. Si cine credeti ca a castigat? Tataaa, normal. Nu de alta dar am fost fata finuta si i-am permis victoria J Si uite asa intru eu in posesia unei valize enorme. Asta era singura ei calitate... era mare; si pe cat de mare era, pe atat de proasta era.  Am plecat cu acest valizoi care cantarea 25 de kg, valiza de mana 10 kg si geanta de umar 7 kg.

Ajung in aeroport in Londra avand de urmat un traseu bine stabilit: aeroport Londra – statie de autocar Londra – statia de autocar Cardiff si Hotelul Ibis. Bun! Ajung la aeroport in Londra si cand sa-mi dau jos geamantanul de pe banda SURPRIZA: se rupe manerul! Merg 5 metri si mai aud un trosc! Ma uit mai bine ce sa fie: cedase si fundul valizei! Sa innebunesc nu alta! Ma temperez cu firea si normal ca-mi zic ca ma descurc eu! Ce sa ma descurc cand englezii astia nu s-au gandit sa faca si ei scari rulante in metrou?! Mi-am blestemat zilele si am sunat-o pe mama sa-i transmita tatalui ca e pentru prima oara in viata mea cand chiar l-am injurat! Incercam sa ma abtin sa nu-mi dea lacrimile de nervi impingand la trolerul ala de idioata! Si din cauza unui maner stupid am pierdut autocarul spre Cardiff. Normal ca m-am descurcat dar ce a urmat a fost si mai grav. Ajung seara la hotel vai de capul meu, nu imi mai simteam mainile, nu-mi mai simteam picioarele si pic lata de somn.  A doua zi de dimineata aveam intalnire in Pontypridd cu agentul imobiliar pentru a semna contractul de inchiriere pentru noua casa! Dar haaaooosss! Nu traversez nici strada si imi cad si rotile de la trolerul mare! Atunci am simtit ca bubui! Buna dimineata Anglia, ia priveste tu o imbecila care isi taraste trolerul de 25 de kg si fara roti pe asfalt! Normal ca ma ambitionez sa harsai trolerul pana la statia de tren pe jos! Dupa 25 de minute de ambitie, 25 de minute in care o gloata intreaga de oameni intorcea capul sa vada ce e cu zgomotul ala, ma dau batuta! Cat de penibil? Cum sa tragi valiza dupa tine de idiot? Si da-i si scoate mobilu, cauta numar de taxi sa te duca dracu la gara! Normal si evident ca ajung in Pontypridd si realizez ca intarzi la intalnire! Ajung intr-un orasel pierdut de lume, cel putin asa mi se parea si scot mobilul sa sun iar la taxi sa ma duca la punctul de intalnire stabilit! Si cum numai la prosti se poate intampla, bateria mobilului moarta! Ei fir-ar sa fie.. da-i si fugi cu tolerul MONSTRU dupa oameni sa ceri ajutor! Saracii fugeau numai cand auzeau vuietul de-i ajungea din urma, ce ajutor sa-mi mai dea! Dupa ce raman fara maini ma mobilizez, gasesc taxi dar un mare lol, in asa orasel taximetristul nu auzise in viata lui de strada pe care trebuia sa ajung! Dupa ce m-a plimbat pe stradute, a suna la dispecerat, a cautat strada pe GPS toate fara finalizare, se opreste sa intrebe in popor! S-au strans 10 alde John, toti sa-si dea cu parerea unde e strada! Ma simteam mai rau ca la circ, eu fiind clovnul imbecil cu valiza rupta si pierdut in spatiu! Ce poate sa fie mai groaznic decat ca eram singura fata printre 10 muncitori, tamplari, zugravi si ce naiba mai erau ei, cocotati toti pe o colina cu harta in mana! Groaznic! Si da, in cele din  urma ajung si la destinatie! Radem glumim dar e de plans!

Acum sunt bine, va multumesc de grija! Urmeaza sa va povestesc din imaginile unice pe care le-am surprins in aceasta tara!